În copilărie eram retrasă, cu o teamă acută de socializare şi nu aveam nici un prieten apropiat. Doream să am pe cineva faţă de care să mă simt suficient de confortabil încât să-i împărtăşesc orice şi care să nu se teamă să-mi spună toate secretele ei – o prietenie în care să fiu înţeleasă şi acceptată şi în care pot să fiu eu însămi – dar mă întrebam dacă asemenea prietenii nu există doar în cărţi.

La 14 ani am găsit un asemenea prieten! Din prima zi când ne-am întâlnit era ca şi cum eu şi Stephanie ne cunoşteam de o viaţă. Ne confesam una alteia şi mă simţeam în largul meu cu ea, fără nici o urmă de teama mea obişnuită.

Avea aceleaşi pasiuni şi hobiuri şi parcă aveam aceeaşi părere despre aproape orice. Familiile noastre glumeau că avem acelaşi creier, fiindcă ne terminam una alteia propoziţiile.

Când mi-am urmat chemarea inimii de a mă alătura unui proiect umanitar într-o altă ţară i-am simţit mult lipsa lui Stephanie. Însă ţineam mereu legătura. Doar nu găseşti în fiecare zi un prieten ca ea. Ne scriam de multe ori. De ziua mea mi-a trimis un desen – cu doi lupi şi un vultur – şi o scrisoare în care îmi povestea despre toate câte a mai făcut şi despre ce planuri avea.

De atunci nu am mai primit nici o scrisoare de la ea.

În schimb, acum o săptămână am primit un telefon internaţional. Stephanie fusese lovită de un camion în viteză când ieşise la o plimbare cu bicicleta împreună cu prietenul ei. Ea a murit la câteva ore după accident.

Am amuţit. Dintr-o dată lumea din jurul meu şi-a pierdut culoarea şi am rămas fără aer. Am căzut pe un scaun şi m-au copleşit lacrimile. Cum să fie moartă? De ce Stephanie? Era încă adolescentă. Avea atât de multe vise. Dorea să facă lumea un loc mai bun şi ştiam că va face ceva minunat. Dorea să se căsătorească şi să aibă copii. Era prietena mea, cea mai bună prietenă a mea. Mi se rupea inima de durere şi printre lacrimi L-am întrebat pe Dumnezeu „De ce?”.

Dintr-o dată am simţit ceva… ceva ca un gând, mai mult decât un sentiment. Deşi înainte fusesem copleşită de durere şi disperare, acum erau cuprinsă de un sentiment minunat de uşurare şi de bucurie.

Mi-a venit în minte un gând: Dacă doar ai ştii cum este aici! Am simţit prezenţa lui Stephanie – doar pentru o clipă, însă a fost de ajuns. Cumva, ştiam că ea îmi comunică că este bine. Ştiam că este într-un loc mai bun, un loc minunat, de lumină şi de viaţă cum nu mi-am mai imaginat niciodată. Şi ştiam că o voi revedea cândva.

Această experienţă m-a lăsat cu sentimentul de convingere că fiecare viaţă are un scop mai profund decât aş putea înţelege eu. Viaţa lui Stephanie a avut un scop minunat; chiar şi moartea ei. Chiar dacă eu nu îl pot înţelege, pot crede că într-o zi voi înţelege.

În acea zi orice lacrimă care încearcă să ne întunece ochii va fi ştearsă. În acea zi ne vom întâlni în cele din urmă cu Iisus faţă în faţă. În acea zi ne vom reîntâlni cu cei dragi nouă pe care îi pierdusem pentru un timp. Iar acea zi va ţine o veşnicie.