Este al 20-lea an de când trăiesc și muncesc în fosta Iugoslavie. Am mai locuit aici în 1980, chiar imediat după moartea președintelui Tito. Pozele lui erau încă atârnate peste tot și deși țara trecea printr‑o perioadă mai dificilă de criză economică se pare că nimeni nu punea la îndoială unitatea Iugoslaviei. Trăind aici atât „înainte” cât și „după” pot spune că sunt încă uimită de faptul că niște războaie civile brutale și sângeroase au dus la formarea a șapte țări diferite.

Dar am aflat că și multora dintre oamenii care au trăit aceste evenimente le este greu să înțeleagă. Este ca și cum ar fi trăit un vis urât, un coșmar de ură și de durere.

Am auzit multe comentarii de genul: „Nu știm ce s‑a întâmplat și nu înțelegem cum de am ajuns dușmani cu oamenii care ne erau vecini, sau chiar rude”.

Din fericire, deși nu toată lumea a iertat și a uitat, cred că acum se gândesc de două ori înainte să se implice într‑un alt război. Au plătit prețul și, în multe feluri, încă îl mai plătesc.

De‑a lungul anilor, noi cei de la Per un Mondo Migliore am ajutat oamenii să clădească poduri de împăcare, iar prin acest proces m‑am ajutat și pe mine. Am fost privilegiată să observ puțin situația complexă a războiului vis-a-vis de pace.

Am văzut nebunia războiului și durerile și cicatricile pe care le lasă chiar și după zeci de ani.

Am simțit durerea despărțirii.

Am fost convinsă încă o dată de necesitatea și de frumusețea unității: ce lucru prețios este, câtă putere dăruiește și în ce stare jalnică ajungem dacă nu o apreciem, ca în final să o pierdem de tot.

Am învățat că lucrurile mici, dacă nu sunt rezolvate, pot crea probleme mari.

Am înțeles cât de periculos este să devenim prea familiari cu binecuvântările noastre, cu binele pe care îl avem, să le luăm ca de la sine, ca la urmă să fim dispuși prea ușor de a le schimba cu niște promisiuni false.

Am văzut ce vindecare poate aduce iertarea și cât de importantă este credința și încrederea comparativ cu disperarea.

Am fost uimită de curajul, de vitejia și de altruismul pe care unii oameni îl pot arăta în situații extreme.

Mi‑am amintit de un citat atribuit Maicii Tereza: „Ce poți face ca să promovezi pacea în lume? Du‑te acasă și iubește‑ți familia”. Dacă nu este pace înseamnă că ai uitat că noi aparținem unul altuia.