Băieţelul trebuie să fi avut vreo patru ani. Am urmărit cu interes cum tatăl lui a păşit spre capătul trambulinei, în partea adâncă a piscinei, şi i-a arătat cum să sară în apă. Băiatul a bătut din palme şi l-a ovaţionat, dar când a venit rândul lui să sară a ezitat. „Nu te teme, fiule”, l-a asigurat tatăl „te voi prinde”.
După câteva încercări băiatul se aventură la marginea trambulinei, dar ezită acolo, făcându-i semne tatălui său, din apă, să vină mai aproape. „Nu, tată, mai aici!… Nu, acolo!” Asta a durat un timp până când am crezut că în cele din urmă va sări. Dar în ultima secundă băiatul renunţă, se întoarse şi se depărtă de piscină, întristat şi cu capul plecat.
În loc să-şi exprime dezamăgirea, tatăl îl încurajă cu răbdare să nu renunţe şi în cele din urmă îl convinse să revină pe trambulină. Întreaga scenă s-a repetat de câteva ori, până când, în cele din urmă, băiatul sări în braţele tatălui său. Privirea tatălui spunea totul: „Ai reuşit, fiule! Sunt aşa de mândru de tine!”
Şi eu sunt foarte asemănătoare cu acel băieţel. De câteva luni mă tot pregătesc să mă mut într-o altă ţară, acolo unde mă aşteaptă o muncă nouă, experienţe noi şi prieteni noi. Însă deşi ştiu că această schimbare va fi de bine, tot mă îngrijorez uneori despre ce va urma.
Dumnezeu spune: „Nu te îngrijora! Doar sari! Eu sunt înaintea ta şi te voi prinde! Eu nu te voi dezamăgi!”
Însă eu protestez: „Bine, voi sări, dar poţi veni puţin mai aproape? Poţi să mergi puţin mai la dreapta, sau mai la stânga, ca să mă simt mai în siguranţă?”
Dumnezeu, care este infinit mai răbdător decât orice tată ar putea fi vreodată, continuă să mă asigure că pot avea încredere în El. Şi are dreptate, bineînţeles. El a fost întotdeauna lângă mine ca să mă prindă şi nimeni altul nu se bucură de micile mele victorii mai mult ca El. Deci, din nou, voi sări şi eu.