Îmi pare rău

Ani de zile am supravegheat copii în timpul pauzelor și în activitățile din parcul de joacă. Cu toată alergătura, săriturile, gălăgia și joaca întotdeauna era cineva împins, călcat, lovit etc.

De obicei copilul care provoca accidentul ridica imediat mâinile și spunea „Nu e vina mea” sau „Nu a fost intenționat”. Iar stabilirea vinovăției nu era prioritatea imediată. Cel mai important era să mă asigur că cel lovit era bine.

Am văzut lucrul acesta întâmplându‑se de atâtea ori încât am tras concluzia că majoritatea dintre noi trebuie să învățăm empatia. Nu vine în mod firesc. Copiii consideră că atunci când spun „Scuze” înseamnă că recunosc că au greșit, dar când nu au lovit intenționat li se pare că nu ar trebui să le pară rău de persoana în cauză. Însă în viață, precum la locul de joacă, uneori lovim, din neatenție, și trebuie să ne cerem scuze.

Poate că avem și motive. Poate că nu ne‑am dat seama, poate că nu ne‑am gândit la toate, nu am luat în calcul toate implicațiile faptelor noastre. Poate că au fost circumstanțe atenuante, greșeli, sau implicarea altora. Fiecare poveste are cel puțin două versiuni. Problema este că atunci când spunem „Scuze, dar lasă‑mă să‑ți explic….” întoarcem atenția către noi, în loc să ne concentrăm asupra persoanei rănite. Atunci noi devenim victima neînțelegerii. Uneori ajută să clarifici și să îți prezinți și povestea ta. Dar prioritatea este să te asiguri că nu este nimeni rănit. O scuză sinceră este ca un balsam vindecător.

Înapoi la locul de joacă. Un alt lucru pe care l‑am învățat din cei 35 de ani de lucru cu copiii – dacă ne cerem scuze repede, atunci și partea cealaltă ne iartă repede. Acesta este lucrul cel mai bun.