În ultimii zeci de ani incendii violente au măturat zonele împădurite din America de Nord, distrugând păduri imense şi chiar cartiere întregi de locuinţe. Dar nu a fost întotdeauna aşa. Deşi incendiile făceau din totdeauna parte din ecologia locală, aceste focuri masive problematice sunt ceva destul de nou.
În trecutul nu foarte îndepărtat incendiile erau sporadice în pădure, lăsând în urmă nu doar o urmă fumegând de devastare dar chiar aducând viaţa. Focul transforma straturile de vegetaţie moartă de pe pământ în sol bogat – un proces care altfel ar dura zeci de ani. Copacii putrezi cădeau sub para focului, făcând loc unora noi şi sănătoşi. Conurile de brad îşi eliberau seminţele în contact cu căldura, dând naştere unor copaci noi. Acest proces era atât de benefic încât triburile amerindiene aprindeau regulat focuri prin pădure ca să-i păstreze robusteţea.
Lucrurile au început să se schimbe la începutul anilor 1900. Conservaţioniştii bine-intenţionaţi au decretat focurile inamicul numărul unu al pădurilor. Ceea ce nu şi-au dat seama ei la acel moment este faptul că încercând să prevină distrugerea au creat condiţiile pentru focuri mai mari şi mai periculoase.
În vreme ce focurile naturale ardeau blând şi superficial, lăsând copacii arşi dar încă vii, noile focuri erau cu totul o altă poveste. Alimentaţi de uscăturile acumulate de-a lungul anilor aceste focuri puteau ajunge de înălţimea copacilor maturi, terminându-i în câteva minute cu o bubuitură asurzitoare. Căldura acumulată îşi crea propriul sistem atmosferic – furtuni de foc, literal vorbind – când cantităţi imense de aer dogoritor aprind pământul pădurii în doar câteva secunde, depăşind chiar şi un alergător sprinter.
Treptat pădurarii au început să înţeleagă proporţiile acestui deserviciu pe care îl făceau naturii iar acum, după aproape un secol, abordarea pro-foc câştigă din nou susţinere.
De multe ori încercăm şi noi să înlăturăm orice suferinţă din viaţă, fără să înţelegem că facem un rău şi mai mare. Este uşor să uiţi că momentele de dificultate şi încercare sunt o parte integrantă din viaţă şi că pot avea efecte pozitive şi se pare că alunecăm foarte uşor în a gândi că ele sunt un „semn” că ceva este în neregulă cu noi, că viaţa noastră este într-un fel blestemată sau că Dumnezeu ne-a întors spatele.
Hristos a respins această teorie spunând că binele şi răul sunt amândouă distribuite din belşug în lume, fără diferenţă de religia sau înclinaţiile morale ale individului. „[Dumnezeu] face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. 1 Dumnezeu nu este ca un fel de Moş Crăciun care doar aduce cadouri pentru copiii buni.
„În lume veţi avea necazuri” ne-a spus Iisus. 2 Cu alte cuvinte greutăţile sunt mai degrabă o garanţie, decât un ghinion. De fapt, necazurile ne pot ajuta să ne reevaluăm vieţile, să ne debarasăm de ideile învechite şi să ne descoperim priorităţile.
Greutăţile sunt destul de amare în sine ca să ne mai punem în cârcă şi sentimentul de vinovăţie. Am progresa mult mai mult sufleteşte dacă am accepta încercările ca pe situaţii din care putem învăţa, ca pe nişte momente de semnificaţie profundă care ne echipează pentru a-i putea ajuta pe alţii. Dumnezeu „care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz”. 3