„Pe cine ai venit să vezi?” m-a întrebat asistenta micuţă cu părul negru când eu sorbeam din ceai în sala de aşteptare şi răsfoiam o revistă.
„Pe nepotul meu”, i-am răspuns şi i-am zâmbit. „Dar acum doarme, aşa că aştept”.
„Da, chiar are nevoie de vizitatori. Este încă un copil,” a spus cu o atitudine maternă. Deşi nepotul meu adolescent deja mă întrece la înălţime, încă îmi mai amintesc de obrăjorii şi de picioruşele lui grăsulii când l-am ţinut prima oară în braţe la 3 luni.
Asistenta, ca şi îngrijitoarea care mi-a arătat cum să îmbrac halatul de plastic peste haine, mi-a vorbit despre nepot cu multă afecţiune. „Suntem îngrijoraţi pentru el. În unele zile nu l-a vizitat nimeni.” Am dat din cap afirmativ, deşi el era în carantină şi în chimoterapie, aşa că situaţia nu era de felul că puteam veni la el oricând doream.
Puţin mai târziu, în timpul discuţiei cu nepotul meu, mi-a dat numărul lui de telefon şi mi-a spus că i-ar face plăcere ca mai mulţi oameni să-l sune. Acum, mai mult decât înainte, nu mai era loc de scuze. Cât de greu era să dai un telefon?
În copilărie şi adolescenţă am fost şi eu mereu bolnavă şi îmi amintesc că trebuia să stau în pat mai mult decât fraţii şi prietenii mei care puteau să alerge şi să se bucure de aerul curat şi de soare, de biciclete şi de prieteni. Era greu să-mi controlez frustrarea faţă de trupul meu ce nu putea opera cum trebuie şi însemna mult pentru mine când venea cineva să vadă cum mă mai simt. În timpul perioadelor de boală am trăit sentimente de izolare, dar acum că sunt sănătoasă iată că mă scuz faţă de alţii. „Nu-l cunosc atât de bine”. „Poate că nici nu mă consideră prea cool”. „De ce ar vrea să pălăvrăgească cu mătuşa lui?”
În lumea noastră modernă de alergat în colo şi în coace, când încercăm să găsim un echilibru între muncă şi copii, gospodărie şi animale de casă, îndatoriri casnice şi alte obligaţii, probabil că trăim în era cea mai provocatoare în ceea ce priveşte timpul. Dar când, într-o zi, Îl vom întâlni pe Iisus, El nu ne va spune: „Erai ocupat dar totuşi ţi-ai găsit timp să citeşti romanul acela bun sau să-ţi vopseşti unghiile. Bravo ţie!” El ne-a aranjat cu bunătate priorităţile cu două mii de ani în urmă când a spus: „Eram înfometat, însetat, un străin, gol, bolnav, în închisoare şi ai avut grijă de Mine”.1 Cu această viziune lucrurile mărunte încep să-şi piardă din importanţă.
- Vezi Matei 25:34-40.↑