Ești singur de Crăciun?

De‑a lungul anilor Crăciunul a căpătat diferite semnificații pentru mine. În copilărie a însemnat sărbătoarea cu familia, povestea Crăciunului de la școala duminicală, mersul prin zăpadă, punga maro de hârtie cu portocale, de spart nuci și de citit o carte nouă.

După ce L‑am primit pe Iisus ca Mântuitor, Crăciunul a însemnat ocazia de a împărtăși mesajul nașterii Sale și „vestea bună” tuturor oamenilor.

Iar mai târziu, după ce m‑am căsătorit și am avut copii, a însemnat și micile noastre tradiții de familie, printre care decoratul, cumpărarea și dăruirea cadourilor și prepararea mâncărurilor complexe de Crăciun în atmosfera plină de energie și de căldură a căminului nostru.

Toate aceste Crăciunuri trecute îmi aduc în minte amintiri plăcute și după cum spunea Norman Vincent Peale, când mă gândesc la acestea este ca și cum flutur o baghetă magică peste lumea mea și fac ca totul să pară mai ușor și mai frumos.

Însă când dinamica familiei mele s‑a schimbat, cu divorțul și copiii care au părăsit căminul părintesc, am ajuns să trăiesc și eu sentimentul „cuibului gol” și să fiu singură de Crăciun. Nu mi‑a fost ușor să mă obișnuiesc.

Primul Crăciun pe care l‑am petrecut singură, într‑un apartament mic, m‑am trezit de dimineață în casa decorată dar

mută. Urma să merg în ziua aceea la casa fiului meu și trebuia să pregătesc și eu ceva pentru masa de cină. De asemenea, cadourile de sub bradul meu trebuiau duse la casa lui. Era prima oară când nu găzduiam eu evenimentul de Crăciun și nu eram înconjurată de copii și de nepoți, și trebuia să lupt cu sentimentul de deznădejde și de singurătate care începea să mă copleșească.

Timpul pe care l‑am petrecut mai târziu în compania lor a fost minunat și m‑am bucurat de timpul petrecut cu fiul meu, cu nepotul și cu familia soției lui – până când a fost timpul să mă reîntorc la apartamentul meu gol. M‑am simțit oribil când am condus singură spre casă și odată ajunsă, am și vărsat câteva lacrimi.

Iar când am stat în liniște în sufrageria mea am luat în mână o carte despre daruri de Crăciun pe care am găsit‑o pe măsuța de cafea și răsfoind‑o m‑am gândit la Iisus, care și‑a părăsit căminul ceresc să ducă iubire și speranță în lume. Mi‑am dat seama că nu sunt unicul om singur de Crăciun și după ce mi‑am șters lacrimile am luat telefonul și am sunat‑o pe o doamnă mai în vârstă cu care mă împrietenisem cu ceva timp în urmă. Vorbind cu ea am aflat că și ea era singură acasă și s‑a bucurat să aibă cu cine să vorbească. I‑am sunat și pe ceilalți copii ai mei, cu care nu vorbisem încă în ziua aceea, cât și pe unele rude din străinătate și am aflat că niciunul dintre ei nu avea un Crăciun „perfect”. După ce am comunicat cu alții m‑am simțit mai bine și m‑am hotărât să îmi amintesc de asta și de Crăciunurile următoare.

De atunci, Crăciunurile mele au fost diferite. Într‑un Crăciun m‑am oferit voluntară și am ajutat câțiva vârstnici să le decorez bradul și casa, căci poate fi un lucru dificil de făcut dacă ești singur. De asemenea, am copt prăjituri cu nepoții mei și le‑am dăruit vecinilor care nu primesc mulți vizitatori. Iar telefonul nu a dat greș în a aduce zâmbete pe fața mea și a celor care trăiesc prea departe ca să ne vedem în persoană.

Așa e viața, mai suntem și singuri de Crăciun fiindcă copiii noștri se mută, divorțăm, sau din alte cauze. Nu este ușor să te acomodezi, iar uneori chiar plângi de singurătate. Însă, în ciuda circumstanțelor, să fii singur de Crăciun nu trebuie să fie o experiență negativă. Chiar și atunci când suntem singuri nu suntem complet singuri, fiindcă Iisus este cu noi, iar când ne dăruim altora găsim și noi împlinire și bucurie.