Nu caut să-mi pun tatăl pe un piedestal. Nici el nu ar fi dorit lucrul acesta. Se ţinea mereu în umbră şi nu mi-l amintesc să fi căutat vreodată propria glorifica­re. Când era lăudat, arăta în sus, către Creatorul său, şi dădea tot meritul lui Dumnezeu.

Când era încă prin­tre noi nu l-am preţuit pe cât ar fi trebuit. Am crezut că toţi taţii sunt la fel de buni şi se sacrifică precum tatăl meu. Nu i-am apreciat felul răbdător şi nici nu i-am respectat convingerile. În schimb l-am ofensat de multe ori, insensibilă la du­rerea pe care i-o provocam. Acum, la mulţi ani după moartea sa, îmi dau seama ce comoară de tată am avut.

Tata s-a născut în Ger­mania, în 1893, şi pe când eu m-am născut el era atât de bătrân încât putea să-mi fie bunic. A fost înrolat în Primul Război Mondial, dar în ciuda opo­ziţiei frecvente, el a continuat să vorbească oamenilor despre Iisus ori de câte ori avea ocazia.

„Odată,” îmi povestea tata, „unul dintre ofiţeri mi-a smuls Biblia ca să caute un anume verset cu care el şi tovarăşii lui vroiau să mă tachineze. N-au reuşit să găsească versetul, în schimb mi-au găsit lista de rugăciune pe care o aveam pusă între paginile cărţii şi au citit-o cu interes. Spre surprinderea lor şi-au găsit şi numele lor scrise acolo”. Atunci, acei bărbaţi duri şi mândri, i-au dat cu sme­renie Biblia înapoi şi şi-au cerut scuze. De atunci nu l-au mai sâcâit niciodată.

Tata mi-a povestit şi des­pre un ofiţer care făcea parte din grupul de batjocoritori şi glumea de multe ori pe sea­ma lui. Pe câmpul de luptă însă, stătea mereu ală­turi de tatăl meu. „De ce te ascunzi mereu după mine?” l-a întrebat odată tata. „Nu sunt antiglonţ!”

Atunci ofiţerul i-am vor­bit cu sinceritatea şi fără dispreţ. „Lângă tine găsesc multă pace. Nu ştiu de ce, dar lângă tine mă simt în siguranţă.”

Vocea tatei se umplea de emoţie când vorbea des­pre soldatul de 19 ani care s-a panicat înaintea unei bă­tălii importante. Tata i-a vorbit tânărului despre Iisus – Cel care a făcut faţă temerilor şi şi-a dat viaţa pentru noi – iar apoi s-au rugat împreună. Tână­rul soldat a intrat curajos în luptă, deşi parcă ştia că-l va costa viaţa. Când i-au găsit trupul, faţa lui purta o expresie de pace completă. Strâns la piept ţinea broşura pe care i-o dăduse tata. Textul se încheia cu acest verset din Biblie: „Dumne­zeul cel veşnic este un loc de adăpost şi sub braţele Lui cele veşnice este un loc de scăpare”. 1

După război tata a în­ceput să studieze pentru a deveni pastor, însă a fost nevoit să renunţe la visul său ca să-şi salveze părinţii de la dezastru financiar. Nu a reuşit niciodată să-şi reia studiile deoarece tre­buia să-şi susţină familia. Lucrul acesta, însă, nu l-a oprit să împărtăşească cu oamenii dragostea lui Dumnezeu oriunde mergea. A fondat o şcoală duminicală şi de multe ori a ţinut locul pastorului în biserica sa locală. Recreaţia sa preferată era să-i viziteze pe bolnavi şi pe cei singuri.

Eu eram cea mai mică dintre cei şase fraţi. Când am fost mică, eu şi tata ne adoram unul pe altul şi petreceam la ne­sfârşit momente preţioase împreună. Însă când am crescut şi am întors spatele dragostei lui Dumnezeu şi credinţei părinţilor mei, inima tatei a fost frântă. În anii adolescenţei am comunicat foarte puţin cu el, ca şi cum n-aş fi dorit să aud predicile la care mă aşteptam de la el.

Aşa că tata a ales să tacă, în vreme ce eu şi mama ne certam mereu. „De ce vor­beşti atât de mult cu fata noastră?” o întreba tata. „Poate că ar fi mai bine să vorbeşti cu Dumnezeu despre ea!” Uneori inima mi se făcea cât un purice când tata se uita la mine, cu ochii plini de tristeţe. Dulcea noastră relaţie tată-fiică se pierduse, iar pentru el această durere era prea greu de suportat. Şi eu m-am simţit prost, însă nu vroiam să o admit, aşa că am devenit rece în exterior.

Tata a vorbit despre mine cu Dumnezeu, iar Dumnezeu a ascultat. Pe când aveam 21 de ani am trăit o transformare miraculoasă. Precum fiica risipitoare, m-am întors la Iisus şi I-am cerut să aibă grijă de mine. El mi-a răspuns şi mi-a dat dragos­tea şi împlinirea după care tânjeam.

Tata a fost atât de fericit! Am avut o reuniune plină de bucurie! Mama mi-a spus că de-a lungul anilor tata nu a încetat să se roage cu disperare şi cu convingere puterni­că. Îţi mulţumesc, tati, pentru că nu ai renunţat la mine.

Când tata s-a dus în Ceruri, în ziarul local a apărut un scurt articol despre el. Un paragraf din articol spune: „Este o ocazie rară de a întâlni pe cineva cu o bunătate şi o răbdare atât de sincere precum a arătat domnul Gruenhage altora. Cei care l-au întâlnit au putut simţi că ‚fusese cu Iisus’ (Fapte 4:13)”.

În felul lui smerit, tata a fost un sfânt – de felul celor care constituie Raiul.

  1. Deuteronom 33:27↑