Era Ajunul Crăciunului. Eram grăbită încercând să‑mi termin treaba și să mă pregătesc pentru seara cu familia și prietenii, când a sunat telefonul. Am răspuns nerăbdătoare: „Alo, da?!”

„Crăciun Fericit, Lilia!” a exclamat veselă vocea de la celălalt capăt al telefonului, cu un accent englezesc.

„Cecilia?” am întrebat. „Crăciun Fericit! Ce faci?” După salutările și trăncăneala obișnuite, Cecilia mi‑a explicat că era în tură de noapte la spitalul unde ne‑am întâlnit pentru prima oară. Ca moașă șefă și femeie necăsătorită, a căzut pe ea sarcina de a sta de gardă de Crăciun. În mod normal ea și­‑ar fi petrecut Crăciunul cu familia ei și ar fi participat la slujba religioasă din micuțul ei sat din care provine; iar acum mi se părea cam descurajată și dezamăgită.

Eu sunt consilieră pentru nașterea pe cale naturală și m‑am împrietenit cu Cecilia când am asistat‑o la o naștere. Am păstrat legătura și am vizitat‑o câteodată și astfel am ajuns să fim prietene.

Cecilia nu s‑a căsătorit niciodată însă a crescut copiii fratelui ei mai mic care a murit într‑un accident de mașină cam cu douăzeci de ani în urmă. Iar când copiii s‑au mutat, Cecilia a rămas să trăiască singură.

Am simțit un imbold să‑i spun că voi trece în noaptea aceea să o văd. Deși vocea îi trăda surpriza și entuziasmul, mi‑a spus să nu mă îngrijorez dacă nu pot veni la ea. Era Ajunul Crăciunului și ar fi trebuit să îmi petrec acest timp cu familia, îmi spuse ea.

Toată lumea sosi și am uitat pe moment de Cecilia bucurându‑mă de compania celorlalți, cântând colinde, sorbind din ciocolata caldă și savurând prăjituri de casă de Crăciun. Aproape de miezul nopții ceva îmi reaminti de promisiunea făcută Ceciliei. Colindul pe care tocmai îl cântasem „El a lăsat Raiul pentru iubire” m‑a făcut să‑mi fie rușine că eu nu mi‑am lăsat micul rai ca să înveselesc un suflet singur.

Am umplut repede un termos cu ciocolată caldă, am împachetat niște prăjituri într‑un șervețel roșu de Crăciun și i‑am scris Ceciliei pe o felicitare făcută de mână un mesaj de iubire și de apreciere pentru grija ei consecventă pentru femeile care nasc în spitatul ei. Am luat și o lumânare decorativă de Crăciun să‑i dau drept cadou și o cutie de chibrituri cu care să o aprind și am plecat puțin după miezul nopții.

Spitalul era învăluit în liniște și aproape gol, camera de nașteri era în întuneric. Nu sunt nașteri în noaptea asta, m‑am gândit. Oare ea doarme? Am bătut ușor la ușă.

„Cine este?”

„Cecilia, sunt eu, Lilia!” După câteva minute de liniște, ușa laterală a camerei de nașteri se deschise și Cecilia îmi sări în brațe, cu fața radiind de bucurie. Îmbrățișându‑mă, exclamă printre lacrimi: „Știam că vei veni! Știam!” mi‑am abținut lacrimile și i‑am mulțumit lui Dumnezeu că I‑am ascultat imboldul de a o vizita.

„Cecilia”, i‑am spus „am adus niște ciocolată caldă. Să sărbătorim Crăciunul împreună!”

„Aduc niște căni”, spuse ea și plecă în grabă. Când se întoarse, expresia de bucurie și de recunoștință de pe fața ei mi‑au fost suficiente ca să îmi confirme cât de singură se simțise în noaptea aceea.

Am stat împreună, sorbind din ciocolata caldă și savurând prăjiturelele. Am vorbit, am râs și chiar am încercat să cântăm împreună colinde. Cecilia spunea din nou și din nou că nu va uita niciodată acest Crăciun și că a fost cel mai bun pe care l‑a avut vreodată.

Înainte să plec am întrebat‑o dacă aș putea să mă rog pentru ea. Nici nu am terminat bine că a început și ea să‑și reverse inima în mulțumiri către Dumnezeu. Se ruga și se ruga și lacrimile îi curgeau pe obraji. Era limpede că acest strop de iubire și de grijă a ajuns foarte departe.