După o perioadă intensă de câteva luni de lucru, aşteptam cu nerăbdare să-mi iau liber. Ştiam că trebuie să mă gândesc la viitorul şi planurile mele din cauza schimbărilor care aveau loc în jurul meu şi care mi-ar fi afectat cariera şi traiul, dar de-abia aşteptam să mă implic într-un proiect personal la care mă tot gândisem de câteva luni dar am fost prea ocupată să am timp de el. Eram pasionată de acest proiect şi speram să fie un punct de pornire ca să-mi realizez unele din visele şi ţelurile mele.

Nu ştiu ce a declanşat ceea ce a urmat. Poate că am exagerat fizic şi mi-am forţat trupul aflat deja într-o stare fragilă de sănătate, dar dintr-o dată m-am îmbolnăvit. Problema principală era epuizarea paralizantă. Oboseala de care sufeream era atât de profundă şi de copleşitoare încât în zilele rele deciziile pe care trebuia să le iau erau doar de genul: „Să-mi spăl rufele astăzi sau să mă spăl pe păr?” Pur şi simplu nu aveam energie pentru amândouă, cu atât mai puţin şi pentru altele în plus.

Pe lângă extenuare au apărut şi alte simptome ciudate: dureri ale nervilor, dureri musculare şi spasme, probleme digestive şi incapacitatea de a mă concentra la muncă mai mult de câteva minute. Săptămânile au devenit o lună, apoi două şi am ajuns la capătul puterilor.

Îngrijorarea mă sâcâia continuu. Oare dacă nu mă voi mai face bine niciodată? Dacă voi rămâne slabă şi infirmă tot restul vieţii? Cum voi putea să mă susţin financiar pe mine şi fiica mea dacă eram o mamă singură bolnavă? M-am simţit aşa cum probabil s-a simţit şi Maica Tereza când a zis: „Ştiu că Dumnezeu nu îmi va da ceva ce nu pot duce. Doar că îmi doresc să nu fi avut atât de multă încredere în mine”. Rugăciunea mea zilnică a devenit: „Doamne, te rog ajută-mă să trec prin asta. Fă să se oprească. Ajută-mă să supravieţuiesc”!

Lucrurile s-au agravat după o discuţie aprinsă cu fiica mea de 14 ani. „Ai crezut în Dumnezeu toţi aceşti ani”, mi-a spus ea, „dar se pare că El nu se îngrijeşte de tine. Te-ai rugat şi I-ai cerut lui Dumnezeu să te vindece, dar nu te-a vindecat. Eşti tot bolnavă şi tot te chinui”!

Mi-am dat seama că cuvintele ei, oricât de greu îmi era să le aud, erau de fapt vocalizarea unor lucrurile cu care mă luptam şi eu. De ce nu mă ajută Dumnezeu atunci când Îl rog?

Adesea am considerat credinţa echivalentă cu capacitatea de a face faţă cu calm situaţiilor adverse. Problema cu mine şi aceasta era că nu eram prea calmă când lucrurile nu mergeau bine. Şi se vedea. Eu interpretam asta că nu aveam credinţă.

Doar după ce am citit poezia „Nu mă voi îndoi” am înţeles: credinţa nu este un sentiment. Pot avea credinţă chiar şi dacă mi se îneacă corăbiile, chiar dacă plâng pentru pierderile mele sau dacă mă îndoi sub greutatea crucilor mele. De fapt în aceste momente am cel mai mult nevoie de credinţă şi atunci nu îmi pot permite să-mi pierd credinţa. A avea credinţă nu înseamnă că trebuie să par că am totul sub control. Este mai degrabă o credinţă interioară şi o încredere în ciuda a nu le avea pe toate sub control. Înseamnă a şti şi a de baza pe faptul că Dumnezeu mă iubeşte şi va avea grijă de mine, indiferent de situaţie, dezamăgire, corăbii sfărâmate, pierderi şi greutăţi; indiferent de cum mă simt.

Starea mea de sănătate se îmbunătăţeşte şi sunt recunoscătoare pentru aceasta, dar încă nu le înţeleg pe toate. În fiecare zi trebuie să decid conştient să-mi mut atenţia de la frică la încrederea în Dumnezeu, de la îndoială la credinţă în iubirea şi grija Sa de nădejde şi să mă bazez pe promisiunea Lui: „Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde”. 1

  1. Ieremia 29:11