Nu demult m‑am destăinuit unei prietene că mă simt copleșită de stres și de griji în legătură cu munca mea. Ea mi‑a sugerat să petrec mai mult timp în meditație despre bunătatea lui Dumnezeu și să studiez Cuvântul Său. „Dar nu am timp!” am protestat.
„Cum adică nu ai timp?” m‑a întrebat ea, cu o licărire în ochi.
„Vreau să spun că nu am o groază de timp la dispoziție!” i‑am răspuns, puțin deranjată și surprinsă.
„Deci nu ai stăpânire pe suficient timp? Ca și cum ai spune că ai stăpânire pe lumina soarelui. Dar tu nu spui niciodată asta fiindcă știi că Dumnezeu a creat soarele. De ce nu privești timpul ca pe un darsau un împrumut de la Dumnezeu, decât ca ceva ce stăpânești?”
„Ei bine… doar că…” m‑am încurcat eu. Nu mi‑am dat seama niciodată că priveam timpul ca pe ceva ce „stăpâneam”. Însă era adevărat. Ideea ca Dumnezeu să îmi împrumutesau să îmi dea niște timp părea absurdă; mai degrabă eram obișnuită să gândesc că eu eram cea generoasă, care îi dădeam Lui din prețiosul meutimp! Cu cât mă gândeam mai mult îmi dădeam seama cât de înrădăcinată era acea idee în subconștientul meu. Cât de des am spus: „El (sau ea) îmi irosește timpul!”
Ziua următoare am mai vorbit cu prietena mea. Am discutat despre atitudinea mea posesivă asupra timpului, care m‑a făcut să mă concentrez doar asupra ideilor, țelurilor și dorințelor mele, înlăturându‑L pe Dumnezeu din deciziile mele. Fără ajutorul Lui să‑mi fluidizeze programul și stilul de viața, mă chinuiam să fac față îndatoririlor mele. Nu‑i de mirare că eram stresată și simțeam că nu „am” timp să comunic cu Creatorul meu.
În următoarele zile am observat că modul meu greșit de abordare îmi influența și modul în care îmi priveam familia, slujba, lucrurile pe care le aveam și multe alte aspecte din viața mea de zi cu zi. Cuvântul „al meu” era în fiecare colțișor al inimii mele. În loc să fiu recunoscătoare și generoasă cu tot ceea ce mi s‑a dat, eu adunam cu egoism tot ceea ce simțeam că mi se cuvine.Ori de câte ori mi se părea că Dumnezeu nu îmi răspundea la rugăciuni și nu îmi dădea ceea ce îmi doream, fumegam că „Dumnezeul meu” nu făcea ceea ce doream, când doream – ca și cum El era „servitorul meu”.
Nu mi‑a fost ușor să‑mi schimb gândirea și nici acum nu pot spune că am ajuns la final, dar am învățat să spun precum psalmistul: „tot ce este în cer și pe pământ este al Tău”. 1
- 1 Cronici 29:11↑