Era primul meu Crăciun în Taipei, Taiwan, când am auzit pentru prima oară colindul clasic „Silent night” în chineză. Mi‑a lăsat o impresie deosebită şi îmi amintesc spunându‑mi că ar trebui să învăţ cuvintele. Primul vers era destul de uşor – de fapt, jumătate din vers era titlul cântecului – însă după aceea a devenit din ce în ce mai greu.

Deşi nu puteam înţelege în chineza-mandarină decât cele mai esenţiale cuvinte, totuşi eu şi două dintre prietenele mele am considerat că lipsa vocabularului nu ne putea împiedica să împărtăşim cu alţii spiritul Crăciunului. Şi dintr‑o dată am fost prinse într‑un program încărcat de spectacole de binefacere de Crăciun. Programul celor zece zile înainte de Crăciun a fost încărcat cu colindat şi spectacole.

Cu ocazia celui de‑al doilea Crăciun petrecut în Taipei, vocile noastre şi‑au găsit ecoul atât pe pereţii netezi ai unor mall-uri moderne, cât şi pe coridoarele sterpe ale unui centru de detenţie pentru băieţi delicvenţi. Aprecierea pe care am primit‑o din partea băieţilor a fost mişcătoare – pe fiecare faţă se putea citi recunoştinţa pentru că am împărtăşit cu ei adevărata semnificaţie a Crăciunului. Acelaşi lucru pot spune şi despre pacienţii spitalelor în care am cântat, care ne-au mulţumit pentru că ne-am amintit de ei. Ne‑am costumat în clovni și am adus zâmbete pe chipurile orfanilor pe care i‑am vizitat.

Împărţind jucării donate copiilor nevoiaşi, am ajuns la concluzia că Dumnezeu are darul perfect pentru fiecare – El ştie de ce anume are fiecare cel mai mult nevoie. Îmi amintesc cum în căminele pentru seniori îmbrăţişările copiilor noştri au alinat durerea din inimile celor a căror familii erau absente de lângă ei. La adăpostul pentru săraci, diferitele daruri, printre care şi lucruşoare de bebeluşi, au fost răspunsul la rugăciunea sinceră a unei tinere mămici.

Apoi a venit şi cel de‑al treilea Crăciun al meu petrecut în Taipei. Cu această ocazie am reuşit să învăţ „Silent Night” în chineză, însă având rolul de a acompania la chitară, nu eram în centrul atenţiei. Am mers la centre pentru persoane cu dizabilităţi şi la spitale. De fiecare dată când cântam „Silent Night” îmi aminteam cum, în anii trecuţi, ceva mă îmboldea să învăţ cuvintele în chineză. Acum însă mă întrebam de ce oare m‑am chinuit să le învăţ.

Cu câteva zile înainte de Crăciun, aşteptam în holul spitalului Yang Ming Hospital, ciupind în joacă corzile chitarei. Spectacolul se încheiase, iar unii dintre colegii mei se duseseră prin camere să înveselească pacienţii ce nu putuseră veni să urmărească spectacolul. Cineva trebuia să stea cu lucrurile, iar acel cineva am fost eu.

Atunci l‑am văzut – un bătrânel de vreo 70 de ani. Mi‑a zâmbit, iar eu i‑am zâmbit înapoi. Mi‑a făcut semn să mă aşez lângă el şi, aşezându‑mă, am lăsat chitara alături de mine.

„Mulţumesc … că ai venit aici” a spus el încet. Mi‑au trebuit câteva clipe să îmi dau seama că vorbea în engleză. L‑am întrebat dacă i‑a plăcut spectacolul, după care am început să vorbesc pe mandarină deoarece bătrânelul îşi epuizase vocabularul de limbă engleză.

Mi‑a spus că, din păcate, nu a văzut spectacolul, însă a auzit despre activitatea noastră regulată la spital şi consideră un lucru minunat faptul că am venit în ţara lui şi că facem toate câte le facem aici. A făcut un gest larg cu mâna pentru a accentua pe „toate”.

Încercând să menţin conversaţia i‑am spus că am vizitat spitalul şi anul precedent.

„Şi probabil că vei veni şi la anul” mi‑a răspuns bătrânul în mandarină, cu o licărire în ochi, „însă eu nu voi mai fi aici”.

M‑am simţit prost când mi‑am dat seama că bătrânul nu se referea la a nu fi în spital. El nu se aştepta să mai trăiască până la Crăciunul următor.

„Dacă doriţi” m‑am bâlbâit eu stângaci, „aş putea să vă cânt un cântec chiar acum. Sunt numai eu singură şi nu ştiu prea multe cântece, dar …”

O expresie de mulţumire i s‑a putut citi pe faţa brăzdată de riduri şi a dat din cap aprobator. „Mi‑ar plăcea să aud un anumit cântec”, spuse el.

M‑am temut la gândul că trebuia să împlinesc o anumită cerinţă. N‑aş fi dorit să‑l dezamăgesc. Atunci ochii mi‑au căzut pe hârtia pe care o ţinea în mână. Era tractatul evanghelic pe care i‑l dădusem atunci când m‑am aşezat pe bancă. Pe prima pagină era o ilustraţie cu un cadou învelit şi legat cu panglici şi cuvintele „Darurile de Crăciun pentru tine”.

Atunci am înţeles. Printre toate jucăriile şi celelalte cadouri, printre râsetele, lacrimile şi încurajările pe care le împărtăşim cu alţii în drumul nostru, Dumnezeu aducea fiecărei inimi darul de care ei aveau cel mai mult nevoie. Tot ceea ce trebuia eu să fac era să fiu dispusă să fiu mâinile şi picioarele Lui, ochii, urechile şi gura Lui. Dintr‑o dată am ştiut că totul va fi bine. Am zâmbit curajos, chiar înainte ca bătrânul să‑şi exprime dorinţa.

„Te rog” a spus el, „cântă ʼSilent Night’ ”.