Ce preț a plătit?

Am crescut în România în perioada comunistă, când religia era interzisă, aşa că nu a fost uşor „să descopăr Crăciunul”.

„Să nu spui ʼCrăciunʼ la școală sau cu alți oameni pe care nu‑i cunoști” mă sfătuiseră ai mei când am început școala. În familie foloseam acest cuvânt, pentru că unele rude mai în vârstă crescuseră în perioadă dinaintea interdicției și sărbătoreau Crăciunul în cerc restrâns. Pentru toţi ceilalţi, însă, bradul trebuia numit „pom de anul nou”.

Aveam doar câţiva anişori când am avut primul brad. Avea lumânări adevărate pe crengi și în fiecare zi răsplata mea pentru cuminţenie era aprinderea lumânărilor pentru câteva minute.

Câțiva ani mai târziu îmi amintesc că am privit icoana ortodoxă, singura de la noi din casă, printre ramurile pomului de Crăciun și m‑am întrebat dacă nu cumva există vreo legătură între acestea două. „Cine este în tablou?” „De ce ţinem în casă imaginea unei persoane pe care nu o cunoaştem?”

Îmi amintesc și de primul Crăciun petrecut la ţară, cu rudele de acolo. Oamenii de la sat aveau un pic mai multă libertate, aşa că atunci am avut ocazia să ascult colindătorii şi cântecele lor despre primul Crăciun. A fost superb, dar nu am înţeles mare lucru. De‑abia după căderea regimului comunist am avut ocazia să înţeleg Crăciunul şi celelalte adevăruri Biblice.

Când am devenit mămică, apartamentul nostru răsuna de colinde şi fiecare colţişor era împodobit, dar, de multe ori lacrimile îmi curgeau pe obraji. Da, eram fericită, dar, în acelaşi timp, inima îmi era frântă la gândul că Dumnezeu a trebuit să‑L dea pe singurul Său Fiu ca să ne mântuiască. Gândul de a‑mi da propriul copil, pe Emanuel, altcuiva, era mai mult decât aş fi putut suporta. Poate că eu aş putea să‑mi dau viaţa pentru cineva, dar în niciun caz viaţa fiului meu!

Gândul că Dumnezeu a trebuit să‑şi lase Fiul, ştiind ce Îl aştepta, era copleșitor. Eram bucuroasă și recunoscătoare față de Dumnezeu că a ales să facă ceea ce a făcut pentru noi, dar, în acelaşi timp, mi se rupea inima. Simţeam bucuria – acea bucurie atotprezentă de Crăciun – dar şi magnitudinea sacrificiului pe care Dumnezeu l‑a făcut pentru noi.

Acum, de Crăciun, încă plâng puţin când mă gândesc la durerea din spatele bucuriei noastre, dar bucuria este cu mult mai mare decât durerea. Aşa şi trebuie să fie. La urma urmei, Dumnezeu a plătit cu bucurie preţul pentru că ne iubește!