Cavaleri și oglinzi

În copilărie am vizionat de multe ori filmul Man of La Mancha (Omul din La Mancha).1 Tot la două luni se găsea câte un părinte, un lider de tineret sau un profesor care considera propice să vedem filmul. Nu mă dau în vânt după filme muzicale, însă acest film mi-a rămas în suflet.

Este povestea lui Alonso Quixano, un cavaler nebun care percepe mai diferit realitatea față de restul lumii; în realitatea sa duală el își spune „Don Quixote” și crede că are un dușman periculos, pe nume „Vrăjitorul”, care încearcă să îl înfrângă; este ajutat în incursiunile sale fantastice de un scutier grăsuliu, pe nume Sancho Panza. Spre exemplu, Don Quixote crede că o moară de vânt este Vrăjitorul, preschimbat, și galopează spre ea să o înfrunte în luptă. Don Quixote are un fel uimitor de a vedea binele și frumosul din jurul lui și nimic nu îl poate descuraja.

Un alt personaj important este Aldonza Lorenzo. Pentru toți ea este o simplă femeie, fără valoare și fără clasă. Însă pentru Don Quizote ea este Dulcinea del Toboso, cea mai frumoasă dintre fecioare. El vede în ea doar frumusețe, demnitate, valoare și tărie. Felul în care el o privește va face ca, în cele din urmă, să‑și schimbe și ea părerea despre sine.

În film Don Quixote se confruntă cu tot felul de provocări, de surprize și de dificultăți, însă nimic nu îl oprește. Există și întâlniri periculoase și unele momente triste.

În una din scenele de final Don Quixote se întâlnește din nou cu Vrăjitorul. Acum acesta are altă șmecherie. Se prezintă lui Don Quixote ca fiind Cavalerul Oglinzilor și are o mică armată de cavaleri, fiecare în mână cu o oglindă. Aceștia îl înconjoară pe Don Quixote, își îndreaptă oglinzile către el și strigă din nou și din nou: „Privește în oglinzi!”. Don Quixote nu are unde să‑și întoarcă privirea și privește în oglinzi, iar acele câteva secunde cât se privește în oglindă îl fac să se prăbușească. În final este înfrânt de propria sa imagine.

Așa mi s‑a întâmplat și mie. Pot fi puternică când am grijă de alții, când repar probleme, când înving uriașii și mă confrunt cu provocări monumentale. Atât timp cât mă concentrez pe ceva din afara mea sunt bine, dar în clipa în care privesc către mine începe să îmi scadă energia. Îmi văd neputința. Îmi văd slăbiciunile. Îmi văd eșecurile. Mă simt învinsă.

Așa s‑a simțit și apostolul Petru. Mă gândesc la noaptea în care Petru și alți câțiva ucenici ai lui Iisus au fost prinși cu corabia într‑o furtună pe Marea Galileii.2 Corabia era lovită de vânt și de valuri când ucenicii au văzut ceea ce ei au crezut că este o fantomă umblând pe apă. Au strigat speriați, dar s‑a dovedit a fi Iisus care umbla pe apă. „Eu sunt; nu vă temeți!” le‑a spus Iisus.

Petru, care a fost întotdeauna mai îndrăzneț, a spus: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește‑mi să vin la Tine pe ape”.

Iisus i‑a spus: „Vino!”.

Petru se dă jos din corabie și începe să meargă pe apă. Totul este bine pentru câțiva pași, atâta timp cât își ține ochii ațintiți asupra lui Iisus, dar după câteva clipe, când conștientizează că merge pe apă, intră în panică. Își dă seama că ceea ce face depășește capacitățile sale fizice și se îngrozește. Își ia ochii de la Iisus, pierde legătura vizuală cu El și începe să se scufunde.

De frică, strigă: „Doamne, scapă‑mă!”.

Bineînțeles că Iisus își întinde mâna și îl trage. Apoi îl apostrofează: „Pentru ce te‑ai îndoit?” Iisus și Petru se urcă în corabie, iar marea se liniștește.

Atâta timp cât Petru s‑a uitat la Iisus a putut să meargă efectiv pe apă. Dar când s‑a uitat la valuri și la propria sa neputință, a început să se scufunde. Și‑a dat seama ce nebunie este că merge pe apă și s‑a speriat. Un lucru minunat în povestea lui Petru este faptul că Iisus a fost acolo să‑l prindă.

Iisus promite să fie puternic atunci când tu ești slab. Să fie capabil când tu ești incapabil. Dacă privești prea mult la tine în oglindă s‑ar putea să însemne sfârșitul tău, tot așa cum a fost cu Don Quixote. Dar ai întotdeauna opțiunea de a privi din nou în sus. Opțiunea de a ști că Iisus este tot timpul lângă tine să completeze golurile.

Eu am învățat ca, ori de câte ori  mă simt în felul acesta, să mă liniștesc imediat și să‑I cer lui Iisus tăria Sa. De cele mai multe ori nu vine ca un val imens de putere. Însă primesc tăria de care am nevoie pentru fiecare moment, și de cele mai multe ori moment după moment.

Don Quixote a fost înfrânt de propria sa reflexie. Petru a început să se scufunde când a început să se uite la valuri. Și eu încep să mă scufund când devin prea introspectă, sau când încerc să răzbesc fără să‑I cer ajutorul lui Iisus. Dar am învățat că pot să evit acel colaps neplăcut dacă apelez la El. Am învățat că nu sunt singură. Nu depinde niciodată numai de mine și de abilitățile mele. Depinde de mine și de Iisus. Și Îi mulțumesc pentru asta!

 

  1. Dale Wasserman, Produzioni Europee Associates, 1972
  2. Vezi Matei 14:22-34.