Căutând Gara de Sud

Perioada copilăriei mele a fost bogată în credinţă. Nu am pus la îndoială existenţa unui Dumnezeu iubitor care era preocupat de viaţa mea, care îmi răspundea la rugăciune şi mă ajuta zilnic. Începusem să mă rog de când am început să vorbesc. Cântam cântece despre Iisus şi Îl iubeam. El era o prezenţă foarte reală în viaţa mea. Când unchii mei mai în vârstă au murit nu a urmat obișnuita perioadă de tristeţe ci de comemorare a trecerii lor într-o lume mai bună.

Însă din adolescenţă am început să pun sub semnul întrebării principiile de credinţă pe care le învăţasem în copilările. Priveam credinţa părinţilor mei în Dumnezeu şi în Biblie ca pe o slăbiciune şi am regresat rapid de la credinţă la îndoială, apoi la a fi agnostică. Ceea ce vedeam şi auzeam în jurul meu în lume nu mai avea sens în sistemul de credinţă simplă copilărească pe care o învăţasem. Când le-am prezentat părinţilor mei cu o atitudine de superioritate noul meu sistem de credinţe ei mi-au zâmbit şi mi-au spus că sunt dispuşi să mă asculte dar că asta nu le va schimba părerea despre ceea ce ei ştiu că este adevărat.

Căutarea mea spirituală a coincis cu mutarea mea dintr-un orăşel mic de provincie în Boston, Massachusetts. Într-o zi trebuia să iau trenul ca să merg acasă de sărbători. Am sunat dinainte şi mi-am rezervat biletul şi eram sigură că mă voi descurca să găsesc Gara de Sud cu metroul.

După câtva timp prin tunelul „T”-ului, după cum numesc localnicii din Boston metroul, am ieşit la staţia corectă, după cum îmi arăta harta, şi când am ajuns la nivelul străzii am fost orbită de lumina puternică a soarelui. Ştiam că gara trebuia să fie chiar acolo, dar mă uitam în jur şi nu o puteam vedea. Am păşit la umbra unei arcade uriase dar tot nu o puteam găsi. Mă uitam mereu la ceas şi am început să mă îngrijorez să nu pierd trenul. Am întrebat un trecător care însă m-a privit ciudat şi şi-a continuat grăbit drumul.

Într-un final am ajuns de cealaltă parte a străzii. Acum eram chiar foarte disperată şi am aruncat o privire spre locul unde stătusem înainte. Cu litere imense, la 3 metri deasupra nivelului străzii, era scris „Gara de Sud”. Chiar acolo unde ieşisem din metrou era intrarea în gară – acea arcadă uriaşă la umbra căreia mă retrăsesem ca să-mi obişnuiesc ochii cu lumina. Era atât de enormă şi de cuprinzătoare că nu o recunoscusem din poziţia mea anterioară. Doar după ce m-am îndepărtat de ea şi am privit în sus am văzut că fusesem exact acolo unde trebuia să fiu.

La scurt timp după această experienţă am început să înţeleg şi faptul că eram diferită faţă de prietenii mei necredincioşi. Spre exemplu mie îmi plăcea să-mi mănânc prânzul într-un minunat cimitir veci de pe strada Tremont, unde pietrele de mormânt datau şi din 1600. Un prieten mi s-a alăturat într-o zi şi a comentat: „Nu crezi că este puţin cam straniu să vii într-un cimitir ca să te relaxezi? Nu te face să te gândeşti la moarte şi nu te sperie?”.

M-am gândit la spusele lui în timp ce-mi terminam sandvişul: „De fapt, mie nu mi-e frică deloc”, i-am răspuns. „Eu cred că moartea este doar o trecere din lumea aceasta spre cealaltă, cumva ca o renaştere. Eu cred că atunci când voi muri mă voi găsi într-o lume mai mare şi mai bună”. Ceea ce mă diferenţia de prietenii mei era că adânc în inima mea eu încă aveam credinţă – eu încă credeam în Dumnezeu şi în Iisus.

Câteva zile mai târziu le-am scris părinţilor despre experienţa cu Gara de Sud şi am asemănat-o cu călătoria mea recentă în agnostic şi înapoi. Din noul meu punct de vedere nu mai aveam nici o îndoială despre ceea ce credeam cu adevărat. Le-am mulţumit că mi-au împărtăşit credinţa lor, cât şi pentru răbdarea şi înţelegerea lor. Ei au ştiut mereu că tot ce aveam nevoie era „să trec drumul şi să privesc în sus”.

Acum sunt mamă a opt copii şi i-am văzut la rândul meu cum au crescut, cum unii dintre ei au avut îndoieli în ceea ce privea credinţa lor şi au dat înapoi. Am încercat să urmez şi eu exemplul părinţilor mei de înţelegere imaginându-mi copii stând sub una din arcadele Gării de Sud căutând-o. Mă rog pentru ei şi ştiu că este acolo, fie că ei o cred sau nu, şi mă rog ca ei să privească în sus şi să-şi dea seama unde se află.

Cu toţii avem momente când ne simţim pierduţi şi ne întrebăm unde este Dumnezeu. Ne căutăm credinţa şi un sens în viaţă, ca să descoperim că este chiar în faţa noastră, mare cât viaţa. Precum Gara de Sud, stăm chiar în faţa ei şi nu trebuie decât să privim puţin din alt punct de vedere ca să înţelegem că suntem exact unde trebuie să fim.