Era sezonul cald şi uscat. Fără apă de aproape o lună culturile se uscau, vacile nu mai dădeau lapte, râurile secaseră demult, iar noi, ca şi ceilalţi fermieri din zonă, am fi dat faliment dacă nu vedeam curând nişte apă.
Eram în bucătărie şi pregăteam prânzul când l-am văzut pe fiul meu Billy, de şase ani, mergând cu interes şi grijă către pădure. Nu-i puteam vedea decât spatele. După câteva minute de când nu l-a mai văzut a revenit în fugă acasă.
Eu continuam să fac sandvişuri dar am observat că mergea din nou sper pădure cu paşi înceţi şi hotărâţi. Acest lucru – să meargă cu atenţie spre pădure şi apoi să fugă înapoi acasă – s-a repetat de câteva ori. În cele din urmă nu m-am mai putut abţine şi am ieşit din casă şi l-am urmat, atentă să nu mă vadă.
M-am furişat după el când a intrat în pădure. Rămurelele şi spinii îl loveau peste faţă însă el nu a încercat să se ferească. Atunci am văzut cel mai uimitor lucru. Câţiva cerbi mari au apărut în faţa lui iar Billy a mers direct la ei. Aproape că era să ţip la el să se ferească – un cerb uriaş cu coarne imense era periculos de aproape de el. Însă cerbul nu îl ameninţă. Nici măcar nu se clinti atunci când Billy îngenunche. Atunci am observat un puiuţ întins pe pământ, suferind în mod vădit de deshidratare şi de extenuare din cauza căldurii, care şi-a ridicat cu mare efort capul ca să bea din apa pe care frumosul meu băieţel i-o adusese în căuşul mâinilor lui.
Când apa s-a sfârşit Billy sări în picioare şi alergă din nou acasă iar eu m-am ascuns după un copac. L-am urmat până la un robinet pe care noi l-am montat ca să oprim apa. Billy l-a deschis la maxim şi a îngenuncheat ca să prindă cele câteva picături care se scurgeau din el. Mi-am amintit cum l-am certat săptămâna trecută când s-a jucat cu furtunul şi prelegerea pe care a primit-o referitor la cât de important este să nu irosim apă şi am înţeles de ce nu a cerut ajutorul.
Apa ce mai rămăsese pe ţevi se terminase şi îi lua mai mult timp să-şi umple mâinile căuş. Când, în cele din urmă, s-a ridicat în picioare şi s-a întors eu eram în faţa lui.
Ochii i s-au umplut de lacrimi. „Nu irosesc apa”, a fost tot ce a spus.
Cu un nod în gât i-am dat un pahar plin ochi cu apă din bucătărie şi am mers împreună în pădure. L-am lăsat pe el să se ocupe de puiul de căprioară, privind cu mândrie cum fiul meu salva o viaţă.
Lacrimile mi-au curs pe obraz şi au căzut pe pământ, acolo unde s-au alăturat altor stropi… şi mulţi alţii… şi mai mulţi. Am privit în sus şi am văzut cerul întunecat bubuind. Eu şi Billy abia am ajuns în casă înainte ca să se rupă norii şi să lovească o ploaie puternică.
Unii ar putea spune că asta a fost o simplă mare coincidenţă şi că oricum trebuia să înceapă cândva să plouă. Şi nu pot contesta lucrul acesta. Însă tot ce pot spune este că ploaia care a venit în ziua aceea ne-a salvat ferma, tot aşa cum fapta unui băieţel a salvat o viaţă.