Steve era un băieţel cu ochi mari, căprui, părul blond cârlionţat şi o gropiţă care îi apărea pe obrazul drept ori de câte ori zâmbea. Avea ochii visători şi adesea stătea la fereastră să privească ploaia, norii sau păsările.
„A fost sărutat de un înger” mi-a spus moaşa japoneză zâmbind când mi-a dat micul ghemotoc în braţe, arătându-mi smocul de păr alb din ceafă. „Va avea o chemare specială în viaţă”. De-a lungul anilor mi-au venit de multe ori în minte cuvintele ei şi mă întrebam ce semnificaţie aveau.
Cincisprezece ani mai târziu, Steve, un adolescent chipeş cu un fizic atletic, s-a îmbolnăvit dintr-o dată. Eram sigură că este un acces de malarie, fiindcă am călătorit mult pe ţărmul oceanului în munca noastră misionară în Africa de Est. Expresia îngrijorată de pe faţa doctorului sugera însă altceva, chiar înainte de a ne spune rezultatele testelor. „Leucemie acută limfoblastică”. Mintea mea a fost dintr-o dată invadată de întrebări. Ce însemna asta? Putea fi vindecată? Cum îi va afecta viitorul?
Din cauza situaţiei grave a lui Steve eram în criză de timp. În câteva ore Steve a zburat din Kenia în Europa unde avea la dispoziţie tratamente mai bune. Acolo a fost internat şi a început să facă chemoterapie.
Următorii doi ani au fost lungi şi chinuitori. Momentele de speranţă erau urmate de regrese de la o sesiune de chemoterapie la alta.
Apoi a venit ziua când ne-a fost clar că dragul nostru Steve nu se va mai face bine. Doctorii au pronunţat tratamentele fără succes şi i-au mai dat şase săptămâni de viaţă. Dorinţa lui Steve a fost să se întoarcă în Mombasa, Kenia, acolo unde crescuse. Acolo, înconjurat de prieteni şi familie, şi-a împlinit unele din ultimele sale dorinţe, cum ar fi o zi de navigat cu barca în golf ca apoi să privească soarele tropical arzător răspândind la apus nuanţe luminoase peste Oceanul Indian.
Când ultima suflare i-a părăsit buzele într-o dimineaţă devreme într-o mică cameră de spital cu vedere la ocean pentru mine lumea s-a oprit. Un fluture mare galben şi-a luat zborul pe geamul deschis şi am simţit că Dumnezeu mă asigură că El l-a luat cu blândeţe pe Steve pe tărâmul Său nevăzut. Totuşi, impactul pierderii fiului m-a lăsat jelind mult după ce perioada de doliu a celorlalţi a trecut.
„Dă drumul şi mergi mai departe” era sfatul bine-intenţionat pe care îl primeam de la toţi. Dar spre ce să merg mai departe? Şi cum? Adânc în inimă aveam amărăciune şi eram supărată pe Dumnezeu fiindcă mi l-a luat pe fiul meu tânăr şi plin de viaţă. M-am simţit păcălită şi pustiită. Inima îmi era grea chiar şi după luni de zile şi mă gândeam din nou şi din nou la pierderea mea.
În cele din urmă m-am hotărât să mă întâlnesc cu Dumnezeu pe verandă într-o dimineaţă devreme şi să-I spun despre suferinţa mea. Zilele s-au făcut săptămâni şi eu îmi tot vărsam sufletul Lui despre durerea, remuşcarea şi supărarea mea în legătură cu cele întâmplate. „Dacă esenţa firii Tale este dragostea, aşa cum spune Biblia, cum de te-ai purtat atât de dur cu mine şi cu fiul meu?” L-am întrebat din nou şi din nou.
Ce ascultător răbdător şi înţelegător era El.
Eu am plâns, L-am implorat, am adus toate motivele raţionale până când, într-o dimineaţă, am simţit că am spus tot ce am dorit să spun şi că mi-am revărsat toate emoţiile. Atunci, când am fost dispusă să fac pace cu Dumnezeu, împăcarea mi-a cuprins sufletul. Cu o voce uşoară şi mângâietoare Dumnezeu a început să vorbească inimii mele. Din acel moment întâlnirile mele solitare de dimineaţă pe verandă cu Dumnezeu au luat o altă direcţie. Am învăţat să-L ascult şi să-I permit să mă aline şi să-mi vindece durerea.